În toate timpurile şi pe toate meridianele, de la organizarea tribală până în actualitatea noastră istorică şi socială, obsesia viitorului pare o enzimă foarte activă pe care o căpătăm prin naştere. În lumea animalelor există specii care în mod instinctual se folosesc de “senzori” cu funcţii complexe de “predicţie” şi de orientare în spaţiu. Tocmai pe acestea omul pare să le fi pierdut, probabil prin exerciţiul permanent al raţiunii şi al logicii intercondiţionărilor în relaţia sa cu realitatea. Spre deosebire de vieţuitoare, singur omul este purtătorul gândirii abstracte, această “materie fără materie” din care s-au construit cultura şi filozofia, dar şi arheologiile tuturor civilizaţiilor. De la atlanţi la Egiptul faraonilor şi de la sumerieni la antichitatea greacă “instituţia clarviziunii” pare să fie singura de neclintit, chiar dacă, nu o dată, clarviziunile imprecise sau eronate îi duceau pe desemnaţi la moarte.
Clarviziunea rămâne aşadar şi-n epoca ştiintei un mister ce se susţine continuu tocmai prin faptul că se dovedeşte nu o dată furnizor de evaluări corecte. Fenomen psihic sau probabilitate ce se întâlneşte la un moment dat, obligatoriu, cu o realitate în curs de fiinţare, har ceresc sau particularitate a omului, privilegiu sau accident, clarviziunea rămâne cel mai incitant fenomen în toate epocile evoluţiei istorice a oamenilor. Fenomenul cu manifestare spontană, lipsit de o bază de cunoaştere culturală sau ştiinţifică beneficiază, totuşi, de un suport spiritual căruia nu-i lipsesc argumentele.
În ştiinţele spirituale clarviziunea este identificată cu harul divin, ea este efectul superior al unei evoluţii spirituale înalte. Au fost distinse două tipuri de clarviziune, totală şi parţială, fiecare operând în funcţie de planurile reprezentate. În clarviziunea totală cuprinderea temporală a evoluţiei poate marca evenimente de la crearea lumii până în prezent şi viitor.
Clarvăzătorii de excepţie par să aibă astfel de capacităţi, chiar dacă clarviziunile lor nu fac obiectul vreunei expuneri în forurile academice. Mai toţi iniţiaţii confirmă că procesul sau fenomenul clarviziunii poate fi înţeles ca “plecare cu gândul” în oricare direcţie spaţio-temporală şi istorică. Orice clarvăzător atestat marturiseşte “prezenţa cu gândul” într-un timp şi spaţiu dorite. Este mai greu de afirmat dacă el este condus sau se conduce, dar importanţa viziunilor sale este confirmată de un element sau un adevăr. Cele mai senzaţionale “călătorii” cunoscute până acum sunt cele efectuate de clarvăzători în corpul uman şi în orice structură vie…
Clarvăzătorii câmpului evenimenţial istoric par să fie mai bine reprezentaţi pe planeta noastră. Ei sunt prezenţi şi azi în interesul unor instiţutii oficiale, comunicările lor sunt reţinute. Mai rari sunt clarvăzătorii cu acces la entităţi cereşti. Aceştia aparţin unui înţeles aparte, asimilaţi fiind de către un plan superior, la care nu au acces muritorii de rând.
Clarviziunea parţială este prefigurată de asemenea ca un har pe care desemnatul are obligaţia de a-l păstra nealterat. În condiţiile neîndeplinirii unor rigori divine, clarviziunea parţială este retrasă şi vinovatului îi vor trebui zeci de ani ca să o recupereze. Chiar dacă în ultimele secole nimeni nu s-a gândit să “oficializeze” clarviziunea, mai toate evenimentele importante din istorie, din prezent şi viitor, se regăsesc, ca-ntr-o arhivă auxiliară, în clarviziunile iniţiatilor…
